Am teoria asta că după ce vezi un film, trebuie să rămâi puțin intimitatea ta, zdruncinat, gandindu-te la anumite aspecte pe care nu le luaseși în considerare până atunci. O nouă perspectivă, viziune, un unghi din care nu ai privit până atunci. O chichiță, un costum, un decor, o replică-cheie, un moment. Orice, indiferent de genul filmului.
Trebuie să RĂMÂI CU CEVA. Altfel, e timp pierdut combinat cu dezamăgire.
Tot trăiesc cu sentimentul ăsta – că de la regizorul Wong-kar Wai am învățat cel mai mult în ceea ce privește:
- lumina
- decorul
- scenografia
- coloana sonoră / muzica devine personaj în sine
- detaliile de piele, mâini, lacrimi, priviri
- iubirea prin micile simboluri, niciodată explicită
- “cele mai neîmplinite” povești de amor
- cele mai frumoase tapeturi
- cele mai frumoase tăceri
- chimia dintre roșu și verde
- culoare-culoare-culoare, modul în care se pun în valoare prin texturi
Omul ăsta simte, montează și regizează prin Culoare, mai mult (poate?) chiar decât a făcut-o Kieslowski în trilogia lui Bleu-Blanche-Rouge (valul cromatic din cele 3 parti e foarte puternic; poți testa făcând aleatoriu un stop-cadru)
Kieslowki s-a oprit la fiecare culoare și sentiment în parte și i-a dedicat un film. Cei doi regizori se aseamănă la atenția pentru detaliile cromatice și la modul în care folosesc estetica pentru a da forță cadrelor. Ce putere enormă poate avea o culoare pusă în contextul potrivit!
Trois couleurs: Bleu, Blanche, Rouge (1993-1994) prezintă 3 drame cu 3 povești diferite, ale căror singure elemente comune sunt prezența personajului principal feminin și sloganul Libertate, Egalitate, Fraternitate. Despre filme s-a mai spus că Bleu reprezintă o antitragedie, Blanc – o anticomedie, iar Rouge o antipoveste-de-dragoste.
În echipa cromatică s-a alăturat cu succes și Wes Anderson, care deja ar putea scoate un manual. Nu poți să vezi un film care-i poarta semnătura și să nu îl recunoști din primele secunde.
Wong-kar Wai experimentează mult relația dintre Verde și Roșu. Prin lumini, obiecte, haine, mobilier, jonglând cu elementele astfel încât să îți rămână pe retina, dar nu ți le bagă forțat pe sub nas.
Fiecare sentiment, fiecare trăire, are un decor al ei, un fundal sonor. Fiecare spațiu are suflet. Imaginea lui e caldă. Uneori, ai senzația că te uiți la un videoclip (ca în scenele cu trenurile și drumurile din My Blueberry Nights).
Ce am învățat din My Blueberry Nights
Despre dinamica verde-roșu. Portrete ale celor mai frumoase femei: Norah Jones, Raichel Weisz, Natalie Portman puse într-o lumină caldă, colorată, în completă antiteză cu trăirile lor interioare.
Despre povești de dragoste din trecut care se întorc doar ca să iți dai seama că sunteți 2 persoane complet diferite care nu mai au nimic în comun. Despre nostalgii. Redescoperire de sine. Transformari. Moarte. Bani. Metafora plăcintei cu afine: e bună, dar de ce nu o vrea nimeni? Pentru că oamenii fac alegeri, iar preferințele lor nu-s raționale.
Joc de cărți. Natalie Portman așa cum nu am mai văzut-o. Pariuri. Soarta într-un joc. Decizii care iți influențează viața dictate de miza unei partide de poker. Aventura scurtă în 2 personaje feminine, un soi de Thelma & Louise spre Las Vegas.
Despre fugă. Poate doar într-un mediu străin, ostil, poți descoperi cine ești. Poate doar după ce călătorești mult, îți dai seama că, de fapt, vrei într-un “acasă stabil”. Poate că tânjești după niște proiecții care, o dată ce devin realitate, își pierd intensitatea și farmecul.
Cheia. Borcanul cu chei lăsate de oameni care s-au despărțit. Și oameni care nu au mai trecut vreodată pe la cafenea ca să își recupereze cheile.
2046
Iubirea vieții
Suflete pereche
Pierdute în timp și spatiu
Într-un decor suprarealist din 2046 dominat de verde și roșu, pe o coloană sonoră instrumentală, simfonică, gravă.
Până și creditete de început sunt turcoaz-pastel și se transformă apoi în verde.
Recuperarea amintirilor pierdute într-un spațiu în care nimic nu e pierdut și din care nimeni nu s-a mai întors vreodată, în afară de personajul principal.
“Am uitat de când sunt în trenul ăsta” spune personajul principal – singurul care s-a întors din 2046.
Obsesia trenurilor și a călătoriilor.
În căutarea iubirii
Perfecte
Niciodată nu avea să afle dacă ea l-a iubit sau nu. Poate nici ea nu știe.
Lumini roșii. Mult sex. Aventuri.
Sunete de ploaie, lumini difuze, figuri în semi obscuritate. Joc de cărți. “Dacă câștigi, vin cu tine.” Detalii care îți rămân pe retină, potențate de coloana sonoră care se aude 80% din durata filmului.
Cheia. Returnatul cheii că o metaforă pentru final de relație.
Ploaia ca personaj.
De la Wong-kar Wai am mai adorat filmele: Chunking Express & In the mood for love.
Câteva chestii despre regizor care mi-au atras atenția:
- adoră filmele lui Ingmar Bergman
- este primul chinez care a luat premiu pentru cel mai bun regizor la Cannes în 1997
- nu a absolvit o școală de regie de film