București, Piața Unirii
Un tip lângă mine la metrou. Cu telefonul la ureche:
– Nu, nu are cum. Păi cum de ce? Eu sunt Fecioară și se știe că zodia Fecioara nu minte niciodată.
**
București, Eroilor
– Care e cel mai frumos lucru pe care îl avem noi, oamenii?
– Imaginația.
– De ce?
– E infinită.
**
București, Lujerului
– Văr tu e fratele lu’ sor-ta lu’ ceva?
**
BONUS – Văzut, nu auzit
Paris, Linia 1
În drum spre aeroport. Îmi pică niște lacrimi pe față, pe care tot încerc să le opresc.
Tipul din fața mea, ochi albaștri, cămașă, sacou – plânge și el. Suntem amandoi subtili și ne avem în aria vizuală, dar nu ne uităm direct unul la celalalt.
Fix înainte să coboare mă-ntorc să mă uit să văd dacă-s lacrimi de tristețe. Nu îmi dau seama.
Mă gândesc ce-o crede el despre mine, ce s-o vedea pe figura mea. Că astea-s cele mai ciudate lacrimi: nu-s nici de tristețe, nici de fericire, nici de dor. Sunt de “am trăit ceva atât de intens care m-a schimbat și care o să continue să mă schimbe.” Mă întorc altcineva.