Despre oameni care au dispărut subit din viața mea, după ce, la un moment dat, au avut un rol important și definitoriu

***

I-am căutat cu puterea tehnologiei – pe Google, pe Facebook, pe Instagram, am scris altora – nimeni nu știa nimic. Nu știu unde sunt oamenii ăștia, cum de reușesc să fie complet invizibili online, să nu existe în niciun document online. Și, mai ales, de ce.

1. Ionuț Vișan

Colegul meu de bancă din generală. O lungă perioadă de timp, mai ales în ultimii ani de generală am stat împreună zi de zi în banca a doua de la ușă (perete). Nu mai știu cum am ajuns împreună, nu mai știu cum se făcea la vremea respectivă. Nu eram prieteni, am devenit după.

Majoritatea colegilor stăteau cu prietenii în bancă sau cu cei de la care puteau copia, exista mereu un motiv. La noi, nu mai știu ce a fost sau cine ne-a alăturat și am rămas așa din inerție. E complet în ceață amintirea asta.

Ionuț era cel mai atipic băiat din clasă. Era cuminte, ascultător, finuț, amuzant, inteligent, avea o voce neutră, androgină. Băieții făceau mișto de el că era feminin, dar era pur și simplu un om bun. Care nu avea pic de agresivitate în el. Iar asta era considerat ca fiind feminin.

Restul băieților se băteau, se împingeau, scuipau, înjurau, alergau, el stătea cu noi, fetele, în pauză și povesteam diverse sau râdeam de tot felul de întâmplări.

Într-o perioadă de schimbări hormonale în care trăiam tot felul de drame cu colege și colegi, cu minciuni și mici bârfe, cu jigniri și ranchiuni, el era un contraexemplu. Un semn că se poate și altfel. M-am simțit mereu în largul meu cu el, ca și când ar fi fost un soi de rudă, nici nu știu cum să explic. Nu mi-a fost niciodată frică sau rușine în prezența lui.

Evident, nu i-am zis nimic din toate astea. Și târziu mi-am dat seama că nu știam mare lucru despre el, despre familia lui. O știam din vedere pe mama lui, mai avea o soră, despre tată nu îmi amintesc nimic. Locuia lângă școală, dar nu am știut niciodată etajul sau apartamentul.

Pe vremea aceea nu aveam mobile, doar telefoane fixe. După ce am terminat a8-a nu am mai știut nimic despre el.

La un moment dat, fosta mea învățătoare mi-a zis că s-a făcut preot. Apoi, o altă colegă de clasă mi-a zis că l-a văzut într-o zi pe stradă. Am mers de câteva ori prin dreptul blocului respectiv, dar nu am văzut pe nimeni cunoscut și bănuiesc că nu mai locuiește demult acolo.

Recent, am simțit o nevoie acută să știu ce face, să-i spun ce mult a însemnat pentru mine la vârsta respectivă, faptul că mi-a fost coleg de bancă. Și nu l-am găsit nicăieri. L-am căutat online, am întrebat colegi, nimeni nu mai știe nimic de el.

Pe o mare parte dintre colegii din generală îi am pe Facebook, mai intru din când în când, (în special când e Mercur în retrograd) să văd ce mai fac. Nu știu de ce fac asta, e un soi de curiozitate și poate un sentiment care nu o să dispară niciodată față de niște oameni cu care mi-am petrecut 8 ani din viață, mai mult decât la oricare alt job.

Pe Ionuț nu-l găsesc. Ultima mea imagine este el dintr-a opta, uneori mă întreb – dacă l-aș vedea pe stradă – oare l-aș recunoaște?

***

2. Alex

Alex Caragea – noroc că am găsit un articol în Observator Cultural unde  îi apare numele, de pe 21.07.2005. Că altfel nu mi-aș fi amintit numele lui de familie.

https://www.observatorcultural.ro/articol/scrieopiesa-ro-versiunea-14-19-2/

De atunci nu am prea mai auzit de el.

Să vă explic. Am fost amândoi selectați într-un program de scriere dramaturgică ținut de Ștefan Peca și Ana Mărgineanu la Green Hours. Asta însemna că am scris niște piese de teatru, iar ei ne-au ajutat să le perfecționăm.

La final am avut un spectacol-lectură cu actori profesioniști, dintre care mi-i amintesc pe: Mădălina Ghițescu, Paul Dunca, Radu Apostol, Antoaneta Cojocaru. Eram clasa a 11-a și încă privesc experiența asta ca una dintre marile mele reușite.

Intră imediat și Alex în peisaj, cam la un an de la acest program. Eram clasa a 12-a și mă hotărâsem să dau la Jurnalism, la Universitate. Erau 7/loc în perioada aceea și se zvonea că nu intri fără meditații. Nu știam unde și cu cine să fac, pe cine să întreb.

Cineva mi-a sugerat să mă duc la facultate, să întreb pe acolo. Altcineva mi-a sugerat să îl caut pe nepotul lui Marin Preda, care era extrem de costisitor. Cert e că am intrat în freeze când a venit momentul să-l contactez pe nepot și am decis să mă duc la un curs la facultate să văd dacă chiar îmi place atmosfera.

Culmea, am nimerit la un curs la care era și Alex – student în anul 1 acolo. Sau cel puțin așa îmi amintesc acum, e un pic blurry reîntâlnirea cu el.

Ce știu sigur este că i-am povestit prin ce trec, iar el, vrând să mă ajute, mi-a propus să ne vedem în fiecare sâmbătă la Green Hours, să-mi dea teme și să mi le corecteze.

Ai mei erau foarte panicați – admiterea era în toamnă și erau convinși că fără meditații nu pot intra, așa că i-am mințit că fac meditații cu … nepotul lui Marin Preda și costă 200 lei ședința.

În fiecare sâmbătă mă vedeam cu Alex la Green Hours, îmi dădea exerciții de texte descriptive, argumentative, gramatică, apoi mi se corecta. Scriam cel puțin 1 text / zi. Feedbackul lui conținea și detalii despre cum se raportează profesorii la asta, ce așteptări au, ce punctează, ce depunctează.

El m-a învățat concizia și coerența. M-a învățat să renunț la briz-brizuri și la formule clișeu romanțate.

Era din ce în ce mai bine și simțeam că fac progrese.

Nu a vrut să ia niciun ban, deși i-am zis că îmi dau părinții bani pentru asta. Nici măcar nu m-a lăsat să-i plătesc sucul. Zicea mereu că el nu e profesor, e doar un student și doar îmi spune din experiența lui la facultate.

De asemenea, nu a avut nicio intenție amoroasă și nu mi-a făcut vreodată avansuri, nu mi-a zis nimic nepotrivit. Era, la fel ca Ionuț, un om bun care voia să facă un gest frumos. De ce? Habar nu am, nu am aflat nici până în ziua de azi.

Între timp, am intrat pe bază de dosar a5-a la Meteorologie la sesiunea din vară. Eram ceva mai liniștită la gândul că am ceva de back-up și încercam să mă conving că ar putea fi o carieră interesantă pentru mine. Palpitantă. Cu multă natură.

Exersam în continuare cu Alex cu regularitate. În vara aia nu a trecut o zi fără să scriu un text. Mi-a dat inclusiv sfaturi despre cum să vorbesc la examenul oral, cum să-mi structurez discursul, ce să evit, ce gafe să nu fac, care sunt capcanele, ce formule să folosesc.

A venit și ziua examenului oral. Am luat cea mai mare notă din ultimii 5 ani. Nu-mi venea să cred. Mă mai dusesem și vopsită verde, așa că mi-era teamă să nu mă considere vreo rebelă și să se ia de mine. Dar nu a fost așa.

Nu mai țin minte NIMIC legat de subiecte, ce am vorbit, am fost ca într-o transă. Habar nu am cum m-am descurcat. Știu doar că am ieșit din sală și nu știam exact ce s-a întâmplat cu mine.

A urmat examenul scris. Nici de aici nu-mi amintesc multe, doar sentimentul că aș fi putut să mă descurc mai bine.

Iar apoi s-au afișat rezultatele online. Eram acasă cu mama și dădeam refresh paginii din 5 in 5 minute. În sfârșit, a apărut tabelul. M-am uitat după numele meu pe prima pagină – nimic… pe a doua – nimic. Deja ajunsesem la respinși – nici acolo nu eram. Îmi bătea inima atât de tare încât nu mai puteam gândi. De ce nu eram pe nicio listă? 

Am luat-o de la început. Eram prima. Nu mă văzusem… pentru că eram prima. Nici prin cap nu-mi trecuse să mă uit la primele nume. Prima dată în viața mea când eram prima la ceva. Nici măcar în generală, când am luat premiul 1, nu eram singura, mai aveam 1-2 colegi cu aceeași medie ca a mea. Acum eram doar eu – numărul 1. A fost o împlinire, o fericire – unică, irepetabilă și profundă. Plângeam și râdeam în același timp.

După puțin timp, mama mi-a zis ceva de genul: Vezi, dacă ai făcut meditații?

Am simțit cum mi se urcă sângele în cap, am scos plicul în care pusesem toți banii pe care mi-i dăduse pentru meditații și i-am zis că nu am făcut nicio oră cu profesorul ăla și că m-a ajutat un amic-student din anul 1. Nu-i venea să creadă. Cu toate astea, m-a lăsat să păstrez banii.

Apoi, totul a fost copleșitor – deschiderea anului școlar, atenția acordată, faptul că aveam părul verde – de atunci au început oamenii să-mi spună Andreea Verde.

Având numele de familie Lupescu – la fel ca directorul editurii Polirom (Pură coincidență, nu l-am cunoscut vreodată) – mulți au presupus că sunt “pila” decanului, fiica directorului – la acea editură își scoteau profesorii manualele de jurnalism și comunicare.

Alții mă întrebau dacă m-am pregătit cu vreun prof de acolo.

Părea că nimănui nu-i venea să creadă că am intrat pe bune, pregătită de un student din anul 1. Mama credea că e de la meditațiile cu nepotul lui Marin Preda, colegii credeau că sunt fata cuiva important pentru facultate și așa mai departe. Am fost revoltată și m-am simțit nedreptățită și nevăzută, dar nu am avut ce să fac.

De aici nu îmi mai amintesc nimic despre Alex, a dispărut. Nici nu mai știu cum l-am anunțat că am intrat prima, știu că s-a bucurat. Nu-mi amintesc nici dacă i-am verbalizat cât de mult a însemnat gestul lui complet dezinteresat față de mine.

Pur și simplu, a dispărut. Nu ne-am mai văzut la facultate decât de vreo 2 ori razant, iar apoi nimic.

L-am tot căutat pe net, pe Google, pe Facebook, pe Instagram. Degeaba. Aș fi vrut să-i spun cu mintea de acum cât de mult mi-a schimbat viața și ce impact a avut prezența lui în dezvoltarea mea ulterioară.

Nu l-am găsit. Nu îl găsesc. Doar articolul ăla din Observator e dovada că el chiar a existat și că nu mi l-am imaginat.

La fel cum pentru Ionuț am o pagină veche de oracol unde mi-a scris câteva rânduri. Și puține poze de la câteva serbări unde apare și el.

Cu Alex nu am nici măcar o poză. Știu că avea părul creț, lung, prins în coadă și ochii verzi sau albaștri.

Ionuț avea părul aspru ondulat, tuns scurt mereu, ochi căprui migdalați și câteva alunițe.

Amândoi erau discreți, blânzi, buni, inteligenți, răbdători. Și amândoi sunt imposibil de găsit.