Cam așa mă raportez legat de multe lucruri: Înainte și după pandemie.
Mi-am amintit zilele trecute, având covid, de zilele în care mergeam bolnavă la birou și nu pentru că mă credeam eu eroină sau pentru că voiam să îmi îmbolnăvesc colegii, ci pentru că se considera că dacă poți să stai în picioare sau să mergi, trebuie să fii (fizic!) la muncă.
Nu am înțeles niciodată motivul real, altul decât ceea ce auzeam: avem nevoie de tine, avem multă treabă, lasă că n-a murit nimeni din asta. De cele mai multe ori ajungeam acolo și nu era nicio urgență pe care să nu o fi putut rezolva de acasă.
De regulă, efectul era unul în lanț și ne îmbolnăveam cu toții la interval de câteva zile așa că scădeau randamentul și eficiența.
Bănuiala noastră era că nu eram crezuți că chiar am răcit și se credea că vrem să tragem chiulul, altfel nu-mi explic de ce orice coordonator sau manager și-ar dori pe cineva care strănută și are febră – în aceeași încăpere. Putea să fie și un soi de manifestare greșită a puterii și a autorității. N-am aflat niciodată.
Desigur, nu generalizez, nu a fost așa peste tot, dar am pățit de câteva ori. Și m-am simțit furioasă și neputincioasă. Ce-i drept, n-am rămas prea mult, incompatibilitatea de valori este ceva ce sapă încet și sigur.
Dar faptul că a fost nevoie de o pandemie ca să normalizăm la nivel global că e ok să stai acasă când ești bolnav și, eventual, chiar să te odihnești…mi se pare SF. Și cam inuman.
Și poate că acum aș avea curajul să spun NU, aș refuza să merg la birou în ciuda presiunilor, mi-aș susține cauza cu subiect și predicat. Dar atunci mi-a fost frică și nici nu mă gândeam că aș avea aceste opțiuni. Îmi era teamă să nu-mi pierd locul de muncă, să nu fac notă discordantă și, mai ales, mi-era frică să nu se considere că primesc tratament preferențial. Căci, până la urmă, toată lumea din echipă venea bolnavă la birou și nimeni nu se împotrivise în mod direct și oficial vreodată.
Îmi amintesc când am mers prin 2017 la prietena mea, Ana, care locuia și lucra în Copenhaga – era profesoară de engleză la o școală. Nu numai că era întrebată constant dacă este ok , dar la cel mai mic semn de oboseală o trimiteau acasă sau îi dădeau o zi liberă ca să se refacă.
Într-una din zile, când eram și eu acolo, a încurcat agenda și nu s-a prezentat la cursurile de dimineață. Când a ieșit de la clasa de yoga a găsit zeci de apeluri nepreluate și mesaje de la directoarea școlii și și-a dat seama de încurcătura făcută. Deși îi era teamă că-și va pierde jobul, a decis să fie sinceră și i-a sunat să le spună adevărul – că încurcase zilele și, implicit, programul.
Reacția lor a fost SF pentru mine: s-au bucurat că este bine și că nu a pățit ceva, i-au dat restul zilei liber și nu a avut nicio problemă pe viitor. Ba mai mult, a îndrăgit și mai tare locul acela de muncă și s-a dus cu și mai mare drag la ore.
Q.E.D.
Foto: Eu și Ana în Copenhaga în 2017.