În perioada 15 – 20 mai Hoinar Festival revine la București cu cel mai complex program de până acum: 5 spectacole, 5 dezbateri, 5 instalații artistice și 3 ateliere și concerte cu elevi și profesori.
Pe 16 mai puteți vedea o poveste de dragoste care traversează oceane, culturi și destine, spusă prin muzică de jazz semnată de George Gershwin, proiecții video și un scenariu original scris chiar de pianistul Florian Mitrea. Stairway to Paradise, în regia Laurei Ducu, îi are în distribuție pe Florian Mitrea și Sarah Gabriel și urmărește povestea lui Morris, un tânăr imigrant din Europa de Est care sosește în Statele Unite, fugind de persecuție și sărăcie. Mânat de speranță și de dorința de a-și regăsi iubita plecată înaintea lui în America, Morris își propune să împlinească visul american: o viață mai bună, prosperitate și stabilitate. Cât este de real acest vis, rămâne de descoperit publicului vineri 16 mai, în premieră absolută. Bilete: https://bit.ly/3RCx69s
O poveste de dragoste care traversează oceane, culturi și destine, spusă prin muzică, proiecții video și o sensibilitate artistică aparte.
„Stairway to Paradise” nu este doar un spectacol, ci o experiență vizuală și sonoră. Am stat de vorbă cu regizoarea Laura Ducu despre provocările acestui proiect, despre procesul de repetiție între Londra și Zoom, dar mai ales despre felul în care teatrul poate reda intimitatea emoțiilor umane, chiar și atunci când decorul este unul în continuă mișcare.
Stairway to Paradise” este o poveste de dragoste care traversează oceane și destine – ce te-a atras cel mai mult la acest scenariu?
Ce mă atrage mereu la scenariile pe care decid să lucrez – paleta de nuanțe de griuri. Felul în care dezvăluie complexitatea realității de zi cu zi, a deciziilor pe care le luăm, a numeroaselor straturi care se interpun între „bine” și „rău”.
Sigur, dacă stau bine să mă gândesc… în proiect am fost atrasă de dinainte ca scenariul să existe, de când m-a sunat Florian să-mi spună despre ideea pe care o are apropos de tema noii ediții Hoinar, cred că se întâmpla undeva în vara trecută – iulie, poate august. Și a început să-mi spună despre povestea pe care o are în minte, despre această călătorie dificilă a imigrantului și despre cât de profund poate fi extrapolată prin ea o nevoie mult mai amplă și profund umană – cea de apartenență. Am simțit că este mult potențial acolo și am zis poveștii „Da, o s-o regizez.”, de dinainte să existe scenariul.
Când am citit primul draft, m-a impresionat căldura care o emana. Prezența unor idei și gânduri pe care le-am avut și eu în anumite momente din viață și faptul că a decis să spună totul prin intermediul unei povești de dragoste, prin intermediul unei relații interumane cu tot ce vine ea la pachet – atunci și acum.
Ați avut 5 zile de repetiții live la Londra, restul prin Zoom – cum a influențat această dinamică relația ta cu actorii și dezvoltarea personajelor?
Of, destul de mult. A fost pentru mine o provocare foarte mare, mi-am dat seama că nu funcționează pentru mine, ca regizor. Partea de Zoom, zic. A fost extrem de utilă în anumite discuții 1 la 1, în a povesti cu fiecare în parte despre personajul său, să răspund la întrebări. Dar repetițiile în 3 pe care le-am încercat, cu Florian și Sarah în aceeași cameră, eu în fața laptop-ului privindu-i și ascultându-i, m-au frustrat foarte mult. Eu lucrez extrem de mult prin modelarea lucrurilor și scenelor și în funcție de energia pe care mi-o transmit, de vibrațiile pe care le simt când sunt acolo, lângă actori. N-am putut să fac asta prin Zoom… m-am simțit ca și cum cineva îmi amputase un organ important pentru activitatea asta. Poate încă nu am destulă experiență să gestionez lucrurile și când se interpune un ecran, dar pentru mine teatrul va fi mereu despre prezență fizică, despre palpabil, despre senzorial.
Repetițiile la Londra au fost foarte mișto, dar fiind exact primele după ce scenariul fusese 80% gata, au reprezentat doar partea de început a construcției de spectacol – intențiile din spatele personajelor, primele nuanțe pe text și tot așa. Ne-am oprit fix când treaba devenea serioasă pe regie. 🙂
Ați repetat în locuri atipice – studioul în renovare al lui Florian, sufrageria lui Sarah. În ce fel a influențat intimitatea acestor spații procesul de creație?
Ne-a apropiat ca echipă. Ne-a permis să fim imperfecți și autentici. Ne-a permis să fim noi înșine și să ne simțim confortabil să ne cunoaștem un pic mai bine la nivel uman. Iar asta cred că a fost esențial în a ne crește încrederea unii în alții.
Povestea lui Morris este universală, dar ancorată într-un context istoric specific. Cu ce ai rezonat cel mai mult din acest context?
Cu nevoia de a pleca departe pentru a găsi noi oportunități. Cu necesitatea de a pleca departe pentru a mai putea fi tu însuți. Cu paradoxul de a pleca pentru a te putea regăsi. Cu faptul că mi se pare că trăim, în alte costume și cu alte decoruri, un fel de repetare a unui pattern a acelei perioade – vorbim de cea interbelică, foarte aproape de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, 1937. Ne-am uitat trecutul. Motiv pentru care îl vom repeta.
Imigrația este o temă recurentă în istoria umanității, dar și extrem de actuală. Ce mesaj speri să rămână cu spectatorii după ce părăsesc sala?
Sper să rămână cu faptul că întrebarea „Where are we going now? / Unde mergem acum?” este una pe care trebuie să ne-o punem mereu. Și că nu are legătură cu un loc fizic anume. Mă uit la tot ce se întâmplă în jur și mă întreb câți dintre noi, la nivel global, ne oprim din când în când să ne punem întrebarea asta. Probabil că nu o facem, pentru că răspunsul la ea este uneori înfricoșător. Iar alteori pur și simplu nu există. Și poate abia asta e și mai înfricoșător. Absența răspunsului. Dar sper să rămână și cu faptul că singurul lucru pe care-l putem controla sunt propriile noastre alegeri în fața adversității și că oricât de mult întuneric vedem în față, oricât de dens este, dacă vedem și un singur licăr de lumină… trebuie să-l ținem viu.
Dacă ai putea descrie „Stairway to Paradise” într-o singură imagine vizuală sau emoție, care ar fi aceea?
O fereastră închisă dincolo de care vezi tot ceea ce ai visat vreodată.
În fiecare spectacol regizat de tine există o amprentă personală – ca și cum ai aduce pe scenă o parte din ceea ce te frământă sau te emoționează profund. Care este acel fir interior care te-a conectat cu povestea din Stairway to Paradise? Ce ai simțit că e al tău în această poveste?
Sentimentul de nedreptate care mocnește în Rose. Am rezonat foarte mult cu personajul ei, într-atât de mult încât uneori m-am oprit să mă distanțez și să mă întreb dacă ceea ce povestesc cu Sarah în timp ce-l construim, ceea ce-i ofer ca linii și direcție, nu este prea alterat de propriile mele emoții. Adică îmi doream să mă asigur că rămân în etica de lucru pe care mi-o impun, cea în care principala responsabilitate a regizorului e față de poveste, nu față de sine. Sper că am făcut-o. M-a răscolit foarte mult să lucrez pe acel personaj, a fost uneori și terapeutic – când dădeam text cu Florian și citeam eu replicile în locul Sarei.
Personajul întruchipat de Rose este o femeie cu mult potențial, pusă în împrejurări extrem de potrivnice, independent de alegerile sau voința ei, este o luptătoare care a făcut toată viața ceea ce a trebuit pentru a supraviețui, fără a-și pierde speranța că va ajunge și să trăiască… dar de fiecare dată când se ridica puțin, mai primea ceva de „rezolvat”, ceva potrivnic dorințelor ei, în disonanță totală cu darurile ei. Până când devine o cinică, până când spune „I am done. Let someone else believe in this dream.”. Firul care m-a conectat adânc cu povestea stă în câteva replici ale ei: „I told you I liked windows. That is true. They make the world look like something you can step into, like a painting. Like there’s a frame to it, and beyond that frame — life. A better one. One you deserve.”. Aceste fire de speranțe ale mele, proprii, construite în jurul conceptului de meritocrație în care am crezut atât de mult și în care, în mod naiv, încă mai cred.
Știu că nu te asociezi decât cu proiecte în care crezi, cu care rezonezi. Care este relația ta cu Hoinar festival?
Am intrat în echipa festivalului anul trecut, destul de aproape de desfășurarea sa, într-un context de împrejurări delicat pentru ei, într-un impuls de moment al meu. A urmat una din cele mai organice și firești integrări într-un proiect. Am rezonat din start cu valorile pe care Florian și Daria le au și încearcă să le perpetueze prin proiect, cu originile lui, care a pornit pentru a susține educația artistică și tinerii artiști, cu faptul că vine cu abordări îndrăznețe, că se joacă cu regulile fără a le încălca – îmbină convenționalul și neconvenționalul într-un joc de comunicare și expresie artistică liberă care te cucerește.
A ajutat foarte mult și faptul că mediul de lucru și colaborare nu este deloc unul toxic, ne sprijinim și ne acordăm unii altora toată încrederea și tot spațiul de a ne face bucățica pe cât de bine posibil ne permit contextul și lumea în care trăim. Și da, am rămas freelancer într-un mediu foarte instabil tocmai pentru a-mi păstra privilegiul de a lucra doar la proiecte în care cred. Iar ca un proiect să mă facă să cred în el, trebuie să simt că are capacitatea unui impact real, că schimbă în mai bine lumea în care se desfășoară, că aduce puțină lumină în eaa. Iar Hoinar Festival face asta.
