Gavin Thurston este un nume esențial în universul documentarelor de natură, chiar dacă rareori îl vedem în fața camerei. De peste trei decenii, el este omul din spatele unora dintre cele mai impresionante imagini cu fauna sălbatică, filmate în cele mai inaccesibile și spectaculoase colțuri ale planetei. Colaborator apropiat al legendarului Sir David Attenborough, Gavin a contribuit la realizarea a 17 serii de documentare emblematice, printre care Blue Planet II, Planet Earth II, Our Planet și Human Planet.
A călătorit de la tropice la cercurile polare, din junglele Amazonului până în deșerturile aride ale Africii, întotdeauna în căutarea acelui cadru perfect – care să capteze nu doar frumusețea unei specii, ci și fragilitatea ei. Este câștigător a cinci premii Emmy și două premii BAFTA, dar mai presus de trofee, ceea ce îl definește este dedicarea neobosită pentru povestirea vizuală a vieții sălbatice.
Am avut șansa să îl cunosc personal în cadrul Festivalului Lynx de la Brașov, unde i-am luat un interviu memorabil. Dincolo de măiestria tehnică, Gavin mi-a transmis o trăsătură esențială: o umanitate profundă și o empatie reală față de natura pe care o filmează. Cartea sa, Călătorii în sălbăticie, ne oferă ocazia rară de a pătrunde în culisele acestei munci, acolo unde tensiunea, răbdarea și miracolul se întâlnesc în fiecare zi.
Ce te-a determinat, după atâția ani în spatele camerei, să scrii o carte? A fost o nevoie personală sau ai simțit că ai un mesaj de transmis?
Când eram la școală, materia la care mă descurcam cel mai bine erau științele. Pe la 17-18 ani – nu știu care e echivalentul exact în România, dar în Anglia se numesc “A-levels”, adică un fel de bacalaureat avansat – eu am ales chimie, fizică, matematică pură și aplicată. Deci patru științe. Le adoram. Eram praf la ele, dar le iubeam. Și evident, am luat note foarte mici.
A fost ceva ciudat, nu știu dacă m-a împins în direcția asta tatăl meu vitreg sau altceva, dar măcar am încercat. La engleză eram complet varză. Am luat o notă modestă și nici n-am continuat cu ea mai departe. Deci scrisul nu era punctul meu forte.
Nici nu citeam multe cărți. Nu pentru că nu voiam, ci pentru că îmi pierdeam repede concentrarea. Ajungeam la finalul paginii și realizam că nu am reținut nimic. Totuși, mi-a plăcut dintotdeauna să comunic. Îmi place să vorbesc, cum probabil ți-ai dat seama. Și în timpul filmărilor, eram mereu cu echipa – patru, cinci oameni – terminam ziua, mergeam la bar, beam ceva, povesteam. Industria filmului era un spațiu foarte social. Munceai intens zece ore, dar apoi aveai câteva ore de relaxare. De-asta am și legat prietenii atât de strânse.
Și mereu, la un moment dat, cineva zicea: „Gavin, tu trebuie să scrii o carte.” Și mi s-a spus asta de multe ori. Dar când și David Attenborough mi-a spus de mai multe ori asta, m-am gândit: „Dacă Sir David spune asta, poate chiar ar trebui.” El mi-a dat încrederea să încerc.
Am ajuns acasă, m-am așezat la calculator și am început să scriu. Două ore am scris dintr-un foc. Cuvintele curgeau, eram entuziasmat. Apoi m-am dus să-mi iau o cafea. Când m-am întors și am recitit ce scrisesem, suna cam așa: „Am fost în Africa. Era cald. Mi-a plăcut mult. Am văzut un leu. Era drăguț. A mers prin iarbă.” Era de parcă un copil de șapte ani scrisese o compunere. Și mi-am spus: „Vai de mine…” Am închis laptopul și m-am descurajat complet.
E ciudat, pentru că în vorbire sunt un povestitor bun. Dar mecanismul scrisului era o barieră pentru mine. Parcă exista un obstacol între ceea ce era în mintea mea și ceea ce apărea pe hârtie. La cameră, totul vine instinctiv – e ca șofatul. Nici nu mai gândești unde pui piciorul, pur și simplu faci. Așa era și cu filmatul pentru mine. Dar scrisul… era altă lume.
Data următoare când l-am văzut pe David, m-a întrebat: „Cum merge cartea?”. M-am întors acasă, am încercat din nou. Aceeași poveste. „Am fost în Rusia. A fost oribil. Am urât-o. Mâncarea era groaznică.” Iar textul suna tot ca o lucrare scrisă de un copil.
Trecuseră deja doi-trei ani, mergeam prin expediții, dar David era mereu cel care mă întreba primul: „Gavin, dragul meu băiat, cum merge cartea?” Și apoi mi-a spus ceva ce m-a marcat: „Dacă mai sunt în viață când o termini, îți scriu eu prefața.” Și m-am gândit: „Dacă asta nu-i motivație, atunci ce e?”
Apoi, cam acum 6-7 ani, pe neașteptate, am primit un e-mail de la o editură. O editoare, Emily Barrett, mi-a scris: „Îți iubesc filmele. Numele tău apare mereu la finalul documentarelor mele preferate. Ne plac și secvențele din spatele camerelor. Te-am văzut în multe proiecte. Te-ai gândit vreodată să scrii o carte?”
Le-am răspuns că da, m-am gândit. M-au invitat la Londra să vorbim. Ea avea o colecție de cărți scrise de cameramani și regizori de documentare și mi-a spus: „Uite, cartea asta e bună, dar n-a prins. S-a vândut doar 5.000 de exemplare. Asta – 3.000. Cealaltă – 7.000.” Și mi-a explicat și despre copertă, cum se vinde o carte. Apoi mi-a propus: „Scrie un capitol de probă și mai vorbim peste o lună.”
Am scris acel capitol cu ajutorul fiului meu cel mic, Harry, care e scriitor (nepublicat încă). L-am concentrat pe o singură poveste, deși era inspirată din patru ani de expediții în Congo. L-am trimis. Emily mi-a spus: „Îl ador. Vrem să-ți publicăm cartea.”
M-am gândit: „Oare ar trebui să apelez la un agent?” Nu era vorba de mulți bani. Am scris la două cunoștințe din industrie și am întrebat ce sfaturi au. Amândoi, fără să se cunoască între ei, mi-au răspuns în aceeași zi și ambele e-mailuri începeau cu: „Toți editorii sunt ticăloși.” (râde) Asta nu e chiar adevărat, dar înțeleg ideea: scrii ceva cu sufletul tău, e povestea ta, dar cea mai mare parte din profit merge la editură – ca în muzică sau televiziune.
Până la urmă am semnat. Și David mi-a spus: „Singura cale să scrii e să semnezi un contract. Când ai o dată limită, n-ai încotro.” La fel a fost și la el. Și așa am început.
Nu a fost o dorință de a mă exprima artistic sau ceva profund. A fost mai degrabă presiunea colegilor care tot îmi ziceau: „Scrie-ți poveștile!” Apoi, când am semnat cu editura, n-am mai avut scăpare.
Și mai e un lucru: am fost plecat cam șapte luni pe an, timp de 35 de ani. Am doi băieți, o soție, părinți, prieteni. E o meserie egoistă. Realizezi prea târziu. Trăiești lucruri extraordinare, dar pierzi momente importante cu familia, pierzi prieteni, nu ești acolo la premiile copilului sau la serbare. Plătești un preț. Dar afli asta prea târziu, când ai făcut deja greșeala.
Cum a fost procesul de scriere, de la început până la final?
Interesant e că deși am călătorit toată viața, nu puteam scrie decât într-un singur loc: în dormitorul de oaspeți de la etajul casei noastre, cu vedere spre grădină. Nu puteam scrie într-un avion, într-un hotel, în cort. Doar acolo.
M-a ajutat foarte mult fiul meu, Harry. La fiecare filmare, primeam un fel de program detaliat – cine merge, când, unde, ce zboruri, ce mașini închiriate etc. Eu, fiind un pic colecționar, le-am păstrat pe toate. Aproape 95% din cariera mea e arhivată.
Harry le-a pus toate într-un Excel: pe ani, pe țări. Așa că dacă îmi spui o dată din 1996, pot să-ți spun exact unde eram. Când mă uitam peste listă, începeau să-mi revină amintirile. Apoi, aveam și poze. Și filmări din documentarele în care am apărut. Când le revăd, îmi amintesc exact ce am filmat. În primii zece ani am ținut și un jurnal, dar apoi am renunțat. Însă în perioadele grele, jurnalul era sincer. În rest, era ca un program: „Am aterizat la Nairobi. Era cald.”
În Excel am adăugat o coloană cu notițe. Dacă cineva îmi amintea de o întâmplare, o scriam imediat. De exemplu: „David Attenborough a tăiat tortul cu o macetă.” Totul acolo.
Am început să scriu întâi poveștile ușoare, memorabile. Ideea era: scrie! Nu contează dacă e prost. Nu te gândi la gramatică. Doar scrie. Pentru asta ai editorul. Ei te ghidează: „Povestește mai mult despre asta. Asta nu e interesant. Asta e redundant.”
(Mai jos sunt ciornele lui Gavin cu jurnalele lui de călătorie în ultimii zeci de ani, care l-au ajutat să selecteze momentele din carte.)
Contractul meu spunea că trebuie să scriu între 55.000 și 80.000 de cuvinte. Eu am scris 155.000! Pur și simplu n-am mai putut să mă opresc. Nici măcar soția mea nu știa jumătate din lucrurile pe care le-am trăit.
Și apoi, sunt acele momente amuzante. De exemplu, într-un ascunziș din fosta Uniune Sovietică, stăteam să filmez un pui de antilopă. Trebuia să stau acolo 15 ore. Mi-a venit să fac pipi, dar nu puteam ieși, altfel speriam animalul. Așa că am făcut un mic crater în nisip, ca un vulcan, și am urinat acolo. Numai că urina nu se scurgea! Se umplea, făcea spumă, iar eu aruncam nisip ca să nu dea pe dinafară. Stăteam ghemuit, cu mușchii tremurând. Mă rugam: „Hai, absoarbe-te, absoarbe-te!” (râde) Eram singur în mijlocul pustietății, cu o dramă absurdă creată de mine.
Ai vorbit mult despre Sir David Attenborough. Ce ai învățat de la el, profesional sau personal?
Am învățat multe. Dar, dacă ar fi să aleg un singur lucru care m-a marcat, e umanitatea lui. Tratează toți oamenii cu același respect. Nu se consideră un „celebritate” – chiar detestă acel cuvânt. Pentru el, nu e vorba de faimă, ci de a fi respectat pentru ceva ce ai făcut, pentru un scop în care crezi.
Dacă ar fi aici, ar sta de vorbă cu tine la un pahar de vin și te-ar întreba sincer: „Tu cu ce te ocupi?” Asta e magia lui. Și sper ca măcar 1% din asta să se fi lipit și de mine.
Apariția în limba română a cărții Călătorii în sălbăticie. Viața secretă a unui cameraman, semnată de Gavin Thurston și publicată de Editura Pilot Books, este mai mult decât o traducere – este o invitație. O invitație la empatie, la contemplare și, poate, la reevaluarea relației noastre cu lumea naturală. Cu o prefață emoționantă semnată de Sir David Attenborough și cu amintirile vii ale unui om care a trăit la limita dintre răbdare și revelație, această carte aduce natura mai aproape de cititor.
Așa cum spune Dan Dinu, realizatorul România Sălbatică, lectura acestui volum nu ne cere să ne schimbăm cariera, ci să ne schimbăm privirea – să devenim mai conștienți, mai curioși și, mai ales, mai sensibili la minunile care ne înconjoară.
