Gavin Thurston nu e doar un cameraman de excepție — este ochiul care ne-a arătat lumea nevăzută a naturii, de la adâncurile albastre ale oceanelor până la piscurile înghețate ale planetei. Cu o carieră de peste trei decenii și distincții prestigioase, precum Emmy și BAFTA, Thurston a fost martor privilegiat al celor mai spectaculoase povești ale naturii. Într-o colaborare de durată cu Sir David Attenborough, a contribuit la documentare iconice precum Blue Planet II, Planet Earth II și Our Planet. L-am cunoscut și am stat de vorbă la Lynx Festival – singurul festival de fotografie și film documentar dedicat exclusiv naturii, de la noi din țară.
Gavin a venit nu doar cu povești memorabile de pe teren, ci și cu un masterclass — Journeys in the Wild — și cu lansarea cărții omonime, tradusă acum și în limba română la editura Pilot Books. Un interviu despre răbdare, frumusețe și fragilitatea lumii pe care o filmăm, dar o cunoaștem atât de puțin.
Îți mai amintești ce voiai să devii când erai mic?
Când eram copil, știam clar că nu vreau un job de birou. Și asta era înainte de computere, țineți minte. Nu voiam să stau înăuntru, să bat la mașină. Așa că mi-am dat seama că vreau să am un job în aer liber. Mă gândeam să devin pompier — părea ceva activ, aventuros, dar și pozitiv. Mă gândeam și la poliție, și la armată.
Mulțumesc lui Dumnezeu că n-am ajuns să fac niciunul dintre acele lucruri, pentru că, până la urmă, am ajuns să fac ceva mult, mult mai bun. Cred că e o provocare pentru oricine să-și dea seama ce vrea să devină. Unii știu foarte devreme și se țin de acel drum.
Dar, pentru majoritatea — și mai ales acum — cred că e mai greu. În ziua de azi, adolescenții au atâtea opțiuni, e din ce în ce mai greu să alegi o direcție. Suntem copleșiți de exemple și opțiuni. Eu mă bucur că nu am ales ce credeam la început că mi-ar plăcea.
Ți-e clar acum cine te-a influențat cel mai mult?
Da. E mai ușor să îți dai seama retrospectiv cine ți-a influențat viața. Mai ales când am scris cartea mea, am început să-mi analizez viața și momentele importante. Una dintre cele mai mari influențe timpurii a fost bunica mea. Era pasionată de natură — de flori, de albine. Cunoștea toate numele populare, dar și denumirile științifice, știa formele frunzelor, diferențele între arțar și stejar.
Pe atunci, când eram copil și stăteam la ea, mi se părea doar o poveste de bunică. Dar uitându-mă înapoi, pasiunea ei era contagioasă. M-a făcut și pe mine să privesc mai atent, să mă întreb „de ce îi place atât de mult asta?”. Asta m-a format.
Îți amintești prima dată când ai pus mâna pe o cameră foto? Cum a fost?
Da, îmi amintesc perfect. Aveam vreo 9–10 ani și am fost într-o excursie școlară la grădina zoologică. Mătușa mea, Mary, mi-a împrumutat aparatul ei foto, un Box Brownie, extrem de simplu — aveai 12 poziții pe film, priveai printr-un vizor de sus, apăsai un buton și gata.
Țin minte că am făcut poze la girafe și elefanți. Dar apoi am ajuns la bazinul cu orca. Iar orca asta — eu o numeam pe-atunci „peștele uriaș” — a sărit din apă, a lovit o minge de plajă și s-a scufundat înapoi. Am făcut o poză fix în acel moment.
Când am ajuns acasă, i-am spus mamei despre „peștele uriaș” din piscină. Pe vremea aceea, trebuia să duci filmul la developat și așteptai cam zece zile. Când am primit pozele, le-am răsfoit — primele erau picioarele mele, apoi girafe departe, abia vizibile. Dar la poza a patra sau a cincea, era chiar orca, complet ieșită din apă. I-am arătat mamei: „Vezi? Ți-am spus!”. Și uite, poza asta o mai am și azi, 50 de ani mai târziu.
Asta e magia fotografiei: poți împărtăși o clipă de acum 50 de ani, exact așa cum ai trăit-o atunci. Și din păcate, acum știm că mamiferele marine nu ar trebui ținute în captivitate. Dar pe atunci nu știam. Totuși, acel moment m-a marcat.
Care este lecția cea mai importantă sau neașteptată pe care ai învățat-o din natură și din observarea animalelor?
Cred că cea mai mare realizare e că planeta noastră este finită. Nu o să devină mai mare, dar devine din ce în ce mai aglomerată. Și nu suntem singurii care o locuiesc. De ce ar trebui noi, oamenii, să avem mai multe drepturi, mai multe resurse, mai mult spațiu decât elefanții, girafele, păsările?
E ca un mecanism perfect, un angrenaj cu roți dințate — natura. Dacă începi să smulgi dinții roților, la început merge, mai face un zgomot, dar dacă rupi prea mulți, tot sistemul se prăbușește. Cam asta facem noi acum: stricăm echilibrul.
Dar tot noi avem puterea să reparăm. Dacă vrem.
Știi, de fiecare dată când văd aceste documentare mă întreb: dacă, de fapt, noi suntem „răul” planetei? Poate nu intenționat, dar…
Nu cred că suntem răi intenționat. Dar succesul nostru este în același timp și declinul planetei. Natura are propriile mecanisme de reglare — când o specie se înmulțește prea mult, apare o boală, o lipsă de hrană, și echilibrul se restabilește. Dar noi, oamenii, ne sustragem. Inventăm vaccinuri, tehnologii, ne apărăm.
COVID a fost un exemplu. Dacă natura și-ar fi urmat cursul, ar fi fost o formă de reglare. Dar noi intervenim, pentru că putem.
Nu cred că suntem cancerul planetei în mod voit. Dar poate că, fără să vrem, exact asta am devenit. Însă avem și capacitatea de a schimba lucrurile. Sper că suntem destul de inteligenți ca să facem asta.
Cum faci față emoțional atunci când vezi consecințele schimbărilor climatice? Ai fost atât de aproape de ele în ultimii ani… Ai mers la terapie?
(Râde) Da, exact, ține-mă de mână. Uite, problema cu schimbările climatice e că ele nu se întâmplă brusc. Ci se acumulează încet. Le observi doar dacă compari imagini la intervale mari de timp — cum s-au retras ghețarii, de exemplu. Vezi poze din 1940, apoi din 1970, apoi 2010 — și ghețarul a dispărut. Și dintr-odată, îți dai seama.
Clima se schimbă tot mai rapid. Nu mai e vorba doar de teorie. Oamenii simt asta. Aud comentarii tot timpul: „Nu a fost niciodată așa cald la Brașov!”. Sau: „Uite ce inundații au fost săptămâna trecută!”.
Din păcate, schimbările sunt reale, și e aproape prea târziu să le inversăm. Dar mai putem face ceva.
Te-am auzit spunând că ești vegetarian de patru ani. Ce te-a determinat să faci această schimbare?
Fiii mei și partenerele lor. Nu m-au forțat, dar m-au convins. Eu mâncam carne de trei ori pe zi. Le-am spus că renunțatul la carne e un mare sacrificiu. Ei mi-au spus: „Tu oricum vei fi mort când planeta o să o ia complet razna. Dar noi vom rămâne aici să trăim cu ce ați stricat voi”.
Asta m-a marcat. Renunțarea la carne și lactate este una dintre cele mai simple și eficiente metode de a reduce amprenta de carbon. Iar despre aspectele etice și morale ale fermelor industriale — asta e o discuție separată.
Acum câteva secole, sclavia era considerată normală. Astăzi știm că era greșit. Cred că la fel va fi privit și sistemul de agricultură intensivă. Vom ajunge să ne uităm înapoi și să ne întrebăm: „Cum am putut pune 50.000 de găini într-un singur depozit?”.
Cum îți menții pasiunea vie? Te-ai gândit vreodată că ți-ar plăcea să faci altceva?
Cum să te plictisești de lumea naturală? Poți trăi toată viața într-un singur loc, cum ar fi Brașovul, și să observi doar furnicile, fluturii, florile — și tot nu vei ajunge să cunoști tot ce există. Întotdeauna mai ai ceva de descoperit. Dacă devii pasionat, poți scrie o enciclopedie doar despre biodiversitatea dintr-o pădure.
Recent am lucrat mult în oceanul adânc. Am lucrat la Blue Planet II, am petrecut peste 500 de ore într-un submersibil, coborând până la un kilometru adâncime. Patru cincimi din planetă sunt apă, și am explorat doar 5% din adâncuri. Acolo e viitorul — pentru biologi, regizori, aventurieri. De ce să mergem pe Marte, când nici măcar nu știm ce e sub picioarele noastre?
Câteva fotografii din arhiva lui Gavin:
