La începutul lunii iunie am ajuns la Festivalul LYNX din Brașov, singurul festival de fotografie și film documentar dedicat exclusiv naturii, de la noi din țară. Acolo l-am întâlnit pe Elijah Wambugu, ghid de safari cu aproape 20 de ani de experiență în Kenya, invitat special al ediției din acest an.
Am stat de vorbă cu el despre ce înseamnă, de fapt, să fii un ghid bun, despre întâlniri rare cu animale sălbatice, ce înseamnă să respecți natura și despre cum putem crea conexiuni autentice cu peisajele și culturile Africii.
Elijah este cunoscut pentru felul în care reușește să transforme fiecare tur într-o experiență memorabilă – cu răbdare, umor și o cunoaștere profundă a ecosistemelor africane. Mi-a povestit cum a fost inspirat de un ghid pe când era încă în liceu și cum dragostea pentru natură l-a dus, în timp, din savană până la poalele Tâmpei.
– Îți mai amintești ce voiai să devii când erai mic? Aveai un vis legat de vreo meserie?
Ca să fiu sincer, nu m-am gândit niciodată serios la ce vreau să devin. Știi cum e: oamenii te întreabă ce vrei să fii și răspunzi pilot, doctor, ceva cu titlu mare. Dar spui doar ce îți vine în minte, nu ceva ce simți cu adevărat.
– Și când ai știut că vrei să devii ghid de safari?
Totul a început în liceu, când am fost cu școala într-o excursie într-un parc național. Profesorii noștri nu știau mare lucru despre animale, nici nu cunoșteau prea bine drumurile din parc. Așa că, la intrare, au decis să angajeze un ghid local. Am avut noroc să dăm peste un ghid adevărat, pasionat. Când l-am auzit vorbind despre animale, păsări și copaci, am fost pur și simplu fascinat. Atunci mi-am spus: „Asta e o meserie frumoasă. Asta aș vrea să fac.” Și așa a început totul. M-am înscris la facultate, am studiat, și am devenit ghid.
– Care a fost cea mai memorabilă întâlnire pe care ai avut-o cu un animal, până acum?
Am multe, pentru că lucrez de mulți ani și fiecare zi în sălbăticie e diferită. Dacă mi-ai pune întrebarea asta mâine, probabil aș răspunde altceva. Dar o întâlnire pe care n-am povestit-o încă a fost cu un ghepard care a vânat un struț. Ghepardul a sărit pe spatele struțului, iar acesta a început să alerge, cu ghepardul în cârcă, de parcă îl plimba. Ca atunci când ești călare pe un cal și explorezi. A fost fascinant, o imagine rară, pe care nu o vezi în fiecare zi. Eram doar câțiva acolo și ne-am simțit martorii unui miracol al naturii.
– Vorbești des despre respectul față de natură. Ce reguli ar trebui să urmeze un turist care merge într-un safari fotografic?
Avem o vorbă: „Nu lua nimic decât fotografii, nu lăsa nimic decât urmele pașilor.” Și m-am gândit mereu: dacă nu protejăm natura, vom ajunge să le spunem copiilor noștri că am avut parcuri naționale, elefanți, lei… și nu mai există.
Sunt atent și la cele mai mici detalii: dacă văd o bucată de plastic pe jos, opresc mașina și o ridic. Le spun și turiștilor din mașină: „Dacă mă vedeți oprind pentru o hârtiuță, nu veți arunca niciodată nimic pe geam.” Ăsta devine un exemplu și pentru viața urbană. Îmi amintesc că eram în oraș la volan și cineva din altă mașină a aruncat o sticlă de apă pe geam. Am oprit, am ridicat sticla de apă de pe jos, m-am dus după șofer până l-am ajuns din urmă și și i-am dat sticla înapoi spunându-i: „Nu e în regulă. Avem coșuri peste tot. Folosește-le.” Spre suprinderea mea, și-a cerut scuze, era vizibil rușinat și mi-a promis că nu se va mai repeta.
– Cum ai ajuns să colaborezi cu fotografii români?
Lucram într-o companie turistică și au rezervat un tur. Nu știi niciodată cine va fi ghidul, pur și simplu rezervi. S-a întâmplat să fiu eu. Erau 12 persoane, am avut două mașini, doi ghizi. Așa am început să ne cunoaștem și să legăm o prietenie care durează de peste 15 ani. Ei revin des în Kenya, iar eu sunt mereu acolo pentru ei. Când vii de la mii de kilometri, e important să ai parte de cineva care face totul să merite.
– Oricine poate participa la un safari? Ai nevoie de o pregătire specială?
Ca turist, nu ai nevoie de niciun antrenament. Tot ce trebuie e să iei legătura cu cineva local, care îți explică ce să aduci, ce să porți, ce e bine și ce nu. E simplu. Doar urcă-te în avion și noi te așteptăm. Și apropo, în Kenya nu ai nevoie de vaccinuri pentru a călători.
E foarte sigur, atâta timp cât nu încerci să faci selfie cu hipopotamii sau elefanții, în afara mașinii. Dar cu un ghid profesionist alături, nu ai de ce să îți faci griji.
– Ai observat vreo schimbare în ecosistemele din Kenya de-a lungul anilor?
Da. Din fericire, direcția e pozitivă. Când am început, se mai întâmpla să fie uciși rinoceri sau elefanți. Acum, guvernul a impus legi stricte împotriva braconajului, iar populațiile de animale cresc. De exemplu, în Parcul Național Amboseli aveam cam 1.500 de elefanți. Acum sunt peste 2.000. În ceea ce privește animalele, lucrurile merg bine. Doar vremea s-a schimbat — plouă când nu trebuie, e soare când ar trebui să plouă — dar asta e problemă globală.
– Cum creezi o conexiune reală între turiști și natura din safari?
Unii se conectează imediat, alții au nevoie de timp. E normal, e un șoc cultural pentru unii. Dar dacă ai lângă tine un ghid care îți explică, care îți răspunde la întrebări, te vei simți „acasă” în scurt timp. Ghidul contează enorm — dacă e empatic, atent și deschis, totul devine o experiență memorabilă.
– A existat vreun moment în care un animal te-a lăsat fără cuvinte?
Da, la Ol Pejeta Conservancy, un sanctuar pentru rinoceri. De obicei sunt liniștiți, chiar blânzi. Dar într-o zi, unul din ei și-a ridicat capul, s-a uitat fix la noi și a început să ne alerge. Fără niciun semn prevestitor. Noroc că eram atent și pregătit. Am pornit imediat mașina și am plecat. Încă îmi amintesc ziua aceea — turiștii erau îngroziți, dar am fost acolo, vigilent. Deși animalele par calme, nu trebuie să uiți niciodată că sunt sălbatice.
– Îți amintești cum a fost primul tău safari ca ghid? Ai avut emoții?
În Kenya, înainte să devii ghid, după absolvirea școlii, faci un stagiu de teren. Nu conduci, nu vorbești. Doar asculți și înveți, cam trei luni. Eu am făcut cinci, pentru că am vrut să fiu sigur de mine. Așa că, la primul safari, eram deja pregătit. Nu-mi amintesc toate detaliile, dar știu că turiștii au fost foarte fericiți. În peste 20 de ani de carieră, nu am primit nicio plângere. Asta spune tot.
– Ce îți lipsește cel mai mult când nu ești în sălbăticie?
Aerul curat. Pentru că locuiesc aproape de oraș, ajung să-l apreciez și mai mult când sunt în safari. Acolo simți cu adevărat ce înseamnă liniștea — iar singurul trafic e cel provocat de animale, ceea ce e mult mai interesant. Mi-e mereu dor de viața din sălbăticie: să privesc animalele, să le urmăresc comportamentul. Crezi că le-ai văzut pe toate, și totuși în fiecare zi înveți ceva nou, experiența din safari te surprinde mereu. Asta e magia vieții în sălbăticie.
